Sunt de parere ca pentru a cunoaste o tara trebuie sa adopti stilul de viata al locuitorilor sai. Degeaba majoritatea oamenilor afirma ca au fost intr-un loc sau in altul, ca au vizitat toate obiectivele turistice recomandate de Lonely Planet, ca si-au petrecut vacanta in cele mai luxoase hoteluri din cele mai cosmopolite statiuni daca habar nu au ce inseamna sa te confunzi cu populatia locala.
Turcia: Agentiile de turism se intrec in oferte care mai de care mai avantajoase, cu charter direct pana, sa zicem Kusadasi, transfer de la aeroport pana in gura hotelului, cu vizite ghidate si prestabilite printr-un orar rigid la Istanbul si in alte zone ce colcaie de turisti. Daca alegeti un asemenea pachet mare lucru nu o sa cunoasteti despre Turcia.
O calatorie pe cont propriu, in care sa iei metroul de la aeroport, sa schimbi 2 tramvaie, sa te pierzi prin cartierele Istanbulului, sa dormi pe terasa-acoperis a unui hostel cu vedere spre Bosfor cu toate ca aveai rezervata o camera, sa te opresti cand esti obosit la un colt de strada sa bei un ceai ieftin si sa mananci o ciorba de linte, sa intre in vorba cu tine indivizi turci curiosi, sa traversezi stramtoarea Bosfor cu un vapor pana sa ajungi la gara de pe teritoriul Asiatic, sa cauti pierdut trenul ce te va duce in alt oras din inima Turciei, sa iti cumperi porumb fiert din tren, o asemenea aventura mi se pare mult mai palpitanta fata de un all inclusive umflat la pret cu tot cu reducere amabil oferita.
Citindu-l pe Orhan Pamuk, mi-am reamintit atmosfera din cosmopolita Turcie, pe care n-am reusit sa o cunosc in totalitate in scurta mea vizita de acum 3 ani, poate si datorita informatiilor insuficiente despre istoria recenta a tarii, despre faptul ca nu stiam mare lucru despre Ataturk aflat atat de des pe buzele tinerilor turci si in fata tuturor institutilor importante, incat am avut impresia ca exista un adevarat cult despre acest personaj. Ulterior, documentandu-ma, am realizat ce rol important a avut Ataturk in formarea republicii moderne turce si cum i-a scos pe turci de sub valul religios sub care erau acoperiti de secole.
Am inceput cu romanul “Ma numesc Rosu”. La inceput m-a plictisit. Am inceput anevoios lectura, asemanator unei ascensiuni la un unghi prea inclinat care iti epuizeaza toate resursele. Dar m-am imprietenit incet cu Maslina, Barza si Fluture, miniaturistii din secolul 16 care si-au dedicat toata viata picturii si mi-am dat seama ca aceasta carte are un suflu special. Istanbulul anilor 1600 nu este cu mult mai diferit fata de cel din zilele noastre si nici mai palpitant cu siguranta, dar zugravit de Pamuk iti intra usor pe sub piele si cu siguranta te impinge la un exercitiu de imaginatie, o intoarcere in timp pe una dintre strazile intunecate ale orasului pe care oricand se poate intampla o crima, punctul de pornire al intrigii romanului de altfel. Strecurata cu maiestrie, povestea de dragoste dintre Sekure si Negru, lovita de rigorile sociale si religioase este relatata dintr-o perspectiva mult mai reala si lipsita de dramatismul povestilor de dragoste occidentale.
Stiam ca Orhan Pamuk a obtinut premiul Nobel pentru literatura in 2006, dar ceea ce m-a determinat sa ii dau o sansa lui Pamuk a fost curiozitatea mea de a incerca o lectura a unui autor turc. Recunosc ca “Ma numesc Rosu” m-a prins pana la urma si m-a impins sa incerc un alt roman de-al lui Pamuk: “Zapada”.“Zapada” poate fi privit ca un roman in care sunt prezentate marile probleme ale Turciei incepand de la problema religioasa a valului Islamic si intemeierea republicii laice de catre Kemal Ataturk pana la subiectele mai sensibile reprezentand sexualitatea si rolul femeii in societate. Actiunea romanului are loc in Kars, oras din partea estica a Turciei , aproape de granita cu Georgia si Armenia si il are protagonist pe Ka, un ziarist intors din Germania pentru a se implini spiritual si de a-si intalni dragostea. “Zapada” este totodata un roman politic, in care Pamuk prezinta problemele dintre guvernul turc si populatia kurda din regiunile estice. Totodata, zapada care cade neincetat si frigul patrunzator din orasul Kars zugravesc intreg romanul. Acest lucru face practic imposibila citirea acestul roman primavara sau vara, probabil ca s-ar topi intreaga carte printre mainile cititorului. Totusi, intamplarea a facut ca aceasta carte sa imi cada in maini in friguroasa luna ianuarie.
Recomand si romanul “Muzeul Inocentei” in care Kemal, 30 ani, proaspat logodit cu Sibel, traieste o scurta si frumoasa poveste de dragoste cu Fusun, vanzatoarea de 18 ani de la magazinul din coltul strazii. Cand paradisul iubirii clandestine se risipeste, Kemal devine obsedat de dragostea pierduta si este pe cale sa renunte la tot, chiar si la el. Ceea ce este interesant, Orhan Pamuk a deschis in Istanbul pe 4 nivele un muzeu: Muzeul Inocentei, in care vizitatorii pot sa gaseasca intr-o ordine bine stabilita obiectele salvate din calea dragostei fata de Fusun, incepand cu un numar de peste 400 de mucuri de tigari fumate in apartamentul clandestin al celor doi indragostiti, bineinteles unele avand urmele rujului purtat de iubita sa, piaptanul, tricicleta din copilarie, setul de chei al apartamentului si alte obiecte care in mod obsesiv isi fac loc in vitrinele muzeului. Pentru a-si elabora atat romanul cat si muzeul, Orhan Pamuk a strabatut timp pe ani de zile targurile de vechituri din Istanbul, cumparand obiectele care acum sunt redate in muzeu si care au stat ca temelie la conceperea romanului.
Am folosit un D90 pentru aceste fotografii.
Doua link-uri din “The Economist” si “Le Figaro” va vor ajuta sa aprofundati lumea construita de Pamuk:
http://www.economist.com/blogs/prospero/2012/05/orhan-pamuks-museum-innocence
La 39 de grade, am adoptat si eu obiceiurile locale.
Blog nascut sub Feleac 